Acum vreo sută de ani, o foamete cumplită se abătuse asupra unei părţi din ţara noastră. Din cauza lipsurilor, oameni si vite mureau cu zecile.
Intr-unul din satele asupra căruia se abătuse nenorocirea, trăia un proprietar, pe cât de bogat, pe atât de bun şi milos. Fiindcă în hambarele lui se găseau cereale mai multe de cât avea el nevoie, s-a gândit să vină in ajutorul oamenilor.
A strâns toţi copiii din sat si le-a spus să vină in fiecare zi la curtea lui, pentru a primi câte o pâine, atât cât va ţine foametea.
Zilnic, se adunau la casa boierului copiii înfometaţi. Cum vedeau coşul, se repezeau ca să aleagă pâinea cea mai mare. Dupa ce o luau, cei mai mulţi plecau fără a spune măcar o vorbă de mulţumire binefăcătorului lor, care totdeauna şedea lângǎ coş.
Numai o fetiţă, îmbrăcată mai sărăcăcios ca toţi, aştepta deoparte până se potoleau. Apoi, se apropia sfioasă pentru a lua ce mai rămânea: pâinea cea mai mică. Săruta mâna milosului boier si pleca bucuroasă spre casă. Proprietarul a băgat de seamă dar nu a zis nimic. Ziua a doua şi în cele ce au urmat, copiii si fetiţa s-au purtat la fel.
Intr-o zi, la puţin timp după ce se depărtase fetiţa cu pâinea în braţe, boierul, ce nu plecase încă de lânga coşul gol, o vede întorcându-se în fugă spre el. Sfioasă fetiţa i-a spus:
“- Când am ajuns acasă si am tăiat pâinea ca să dau o bucata mamei, care stă bolnavă la pat, am găsit în ea galbenii aceştia.”
“- Du-i înapoi boierului, Măriuţo, căci desigur din greşeală au căzut in aluat”, mi-a spus ea.” “Sunt ai lui”, a adăugat fetiţa întinzând banii ce străluceau la soare.
“-Ia-i înapoi, copilă”, a spus boierul, mângâind fruntea palidă a fetei.
“-Sunt ai voştri. Intr-adins i-am pus în pâine, ca să răsplătesc modestia ta. Fii şi de acum înainte tot aşa şi Dumnezeu iţi va purta de grijă ţie şi sărmanei tale mame, care a ştiut să te îndemne la bine. De azi înainte, mă voi îngriji eu de voi.”
“Trǎind în virtute suntem ai lui Dumnezeu” (Sf. Antonie cel Mare)
